Nu-i inveti pe altii ceea ce vrei, nu-i inveti ceea ce stii, ii inveti ceea ce esti! (J. Jaures)
La numai o aruncatura de bat de alegeri, scandalul salariilor marite ale profesorilor a oferit o alta ocazie de etalare a ipocriziei, nesimtirii si imbecilitatii guverno-parlamentare. Pe de o parte, unii deschid larg buzunarul statului si ne invita sa servim, pe de alta parte, ceilalti dau declaratii pe toate canalele de televiziune ca asa ceva nu se poate, la nevoile si obligatiile acestui statulet proaspat europenizat. Ca si cum tacamul nu ar fi fost complet, s-au mai revoltat si functionarasii, tot in speranta unui venit mai bun, dar si cu ciuda netainuita impotriva bugetarilor din invatamant.
„Si eu sunt profesor. Ma intrebati daca vreau bani? Vreau. Ca sa-mi platesc chiria, cheltuielile de intretinere, ca sa-mi permit macar o carte pe luna, cand intru prin librarii, ca sa-mi iau o pereche de cizme cand s-a rupt talpa la cele vechi si asa mai departe. Ma intrebati daca sunt dispusa sa ma umilesc pentru bani? Toate maririle pe care le-am obtinut, mai prin greva, mai prin presiuni, aduc mult cu o progresiva cersetorie. Pentru ca, in definitiv, nu cer dreptul meu, in acord cu toate legile nescrise ale bunului simt, ci apelez plangacios la mila si bunavointa guvernantilor. Niciodata initiativa sindicala nu s-a inscris in logica unor negocieri. Niciodata nu am fost tratati ca intelectuali care presteaza un serviciu pentru tara, pentru copiii acestei tari si care si-ar merita, pana la urma, si ultimul ban.”
In darnicia aparuta peste noapte a unora dintre alesi nu pot vedea mai mult decat o alta stratagema electorala. Care nu va functiona. Cel putin, nu in cazul meu. Votul la care am dreptul prin Constitutie si ca cetatean al acestei tari nu este de vanzare si nu poate fi cumparat cu promisiunea celor 50%. As prefera sa nu se promita nimic, dar sa se trezeasca cineva care sa analizeze obiectiv si realist toate problemele din sistemul educativ. Si nu sunt putine, aceste probleme.
Purtati de valul proaspat castigatei democratii, imediat dupa 1989 ne-am pus temeinic pe deconstruit. In primul rand, am desfiintat uniformele (jos tendintelor de uniformizare!), pentru a ne plange ulterior de „dezmatul” fustelor scurte, al machiajului strident si al blugilor taiati. Gata cu pionierii si cu soimii patriei. Gata cu serbarile si cu premiul intai cu coronita. Gata cu cercurile de aeromodelism, gata cu tot ce-i mai unea pe copii in constiinta frumusetii lucrului invatat. Desi aveam un invatamant relativ coerent, cu o structura pe care s-ar fi putut lucra, daca eliminam cele cateva elemente de continut „comuniste”, am preferat sa improvizam si sa peticim după diverse modele occidentale, fara sa-si puna nimeni intrebarea daca noi si ceilalti ne potrivim. Daca nevoile, obiectivele si posibilitatile noastre sunt aceleasi cu nevoile, obiectivele si posibilitatile lor. Undeva, pe parcursul acestui proces de distrugere, am incetat sa mai fim romani, intr-atat ni s-a urcat la cap europenizarea. Dar cum nici europeni nu putem fi, mai mult decat ca simpla situare geografica, am ajuns un fel de hibrizi, incapabili de a-si respecta propria identitate.
In optsprezece ani, buna parte din universitatile romanesti s-au transformat in industrii de diplome. S-a stopat productia de ingineri in favoarea productiei de „studenti” de toate culorile, viabili nu prin capacitatea intelectuala, ci prin venitul parintilor lor. Majoritatea se inarmeaza cu diploma doar ca sa adauge o nota in plus la CV, desi viitorul serviciu s-ar putea sa nu aiba vreo legatura cu ceea ce, chipurile, au invatat. Dintre ei sunt selectaţi natural si viitorii profesori. Dintre ei, dar nu dintre cei mai buni. Alternativa profesoratului nu ofera, celor din urmă, nicio motivatie.
Am fost intrebata candva, la examenul psihologic anual, de ce am ales sa lucrez in invatamant. Cred ca am raspuns cu vreo vorba de duh ca aceea ca-mi place sa lucrez cu copiii. Total neadevarat. Pana n-am ajuns la catedra, nici nu puteam sti daca imi place sau nu. Asta aveam să aflu ulterior. Atunci am ales pentru că era cel mai usor lucru (credeam eu) pe care-l puteam face si pentru ca mi-a lipsit curajul de incerca altceva, intr-un domeniu mai competitiv si cu un grad mai mare de risc. Am ales si din iluzia ca nu-i de ici, de colo sa fii profesor – o meserie frumoasa, nobila, cu prestigiu, de care se bucurau bunicii si mama si care-mi conferea un statut diferit de cel de „neica nimeni” in care competentele mele n-ar fi avut nimic de spus.
Asadar, iata-ma o rotita din zecile de mii ale sistemului. Un sistem incropit la repezeala, ipocrit si imbatranit. Cu exceptia catorva parinti care viseaza binele odraslelor si a catorva dascali de moda veche, nimanui nu-i mai pasa, la modul real, de educatie. Spoiala general valabila a formelor fara fond a adus invaţamantul romanesc la un colaps care afecteaza toate sectoarele: titularizarea, examenele elevilor, actul didactic in sine, continuturile, metodele, mijloacele, calitatea resurselor umane si materiale, mafia inspectoratelor scolare, nivelul de salarizare si pomelnicul ar mai putea fi continuat.
In ultimii ani, scolile au beneficiat de fonduri guvernamentale considerabile pentru acoperis, termopane, imbunatatirea sistemelor sanitare, mobilier modern si jaluzele verticale. Imbracate frumos, isi primesc elevii, zi de zi, cu ce au ele mai de pret de oferit. Printre altele, manuale alternative pe care eu, ca profesor nou venit intr-o scoala, nu pot in realitate sa le aleg, in conformitate cu nivelul elevilor mei sau cu cerintele programei scolare. Manuale aparute peste noapte tot intr-o retea de interese financiare si care lasa, calitativ, de dorit. Concurenta editurilor ar fi trebuit sa fie benefica, si nu doar pentru contul lor bancar. Din pacate, alcatuirea acestor manuale e departe de a fi un gest responsabil, care sa arate o minima procupare si pentru cei carora le sunt destinate.
Inspectorii nu pierd niciodata ocazia de a se infiinta prin scoli cu discursul lor moralizator despre „metodele moderne” care ar trebui aplicate. Metode realizate prin ce mijloace?, intreb eu, ca un chibit vesnic nemultumit. Nici timpul, nici materia nu-mi permit sacrificarea celor 50 de minute de curs pentru un joc didactic. Oricata deschidere as arata, ca profesor, exista permanent limitele continuturilor care trebuie parcurse, numarului de note care trebuie sa umple catalogul, responsabilitatea examenelor pentru care elevii trebuie pregatiti. Si, daca tot veni vorba de continuturi, in programa scolara toate arata frumos. An de an, insa, acestea sunt supuse dezbaterii ministerului, caruia i se pare ba ca elevii invata prea mult, ba ca invata prea putin, desi nu stie nimeni cat e nevoie pana la urma sa invete si ce nivel al culturii generale il dorim format, la finele unui ciclu de invatare. Ciudat e ca nu se cere si parerea formatorului. Orice decizie se ia prin intermediul unor „reprezentanti” care se prea poate sa nu aiba nicio legătura sau numai una foarte vaga cu realitatea.
Admiterea in licee si facultati e o alta mare durere a scolii de masa. Elevii stiu ca pot ajunge oriunde pe baza unui dosar. Un dosar subtirel si care nu reflecta nici pregatirea lor, nici aptitudinile pe care le au. De fapt, cele mai multe institutii de invatamant ignora cu desavarsire aceste posibile aptitudini. Se schimba, insa, odata cu starea vremii, singurele examene ramase in picioare si denumite, dupa caz, teza cu subiect unic, examen de capacitate sau bacalaureat. Nici acestea, insa, nu sunt suficiente pentru a face o selectie clara si obiectiva a elevilor si pentru a-i stimula sa invete. „Datorita” societatii romanesti actuale, interesul elevilor pentru carte s-a incadrat deja pe o curba descendenta imposibil de controlat. Viata lor e guvernata de cu totul si cu totul alte modele, pe care nu le gasesti nici in carti, nici in sala de clasa. Iar parintii se asteapta ca scoala sa faca minuni. Considera ca, odata burdusit cu carţi si caiete ghiozdanul, nu mai au nicio alta obligatie. In orice caz, nu dupa ce e depasita o anumita varsta a copilului. Dupa cum nici profesorii, daca e sa vorbim cinstit, nu mai arata atat de multa aplecare la formarea elevului ca om inainte de toate. Educam o masa amorfa, bagam „invatatura” ca intr-un butoi bun de pus la pastrare, ne facem „datoria” de a parcurge sistematic materia si ne intoarcem extenuati pe la casele noastre, multumiti ca am facut de ajuns.
Peisajul educativ autohton prezinta si alte anomalii, de o mai mica sau mai mare amploare: nepotismele şi „PCR-urile” in ocuparea posturilor, favorizarea elevilor provenind din familii sus-puse sau promovarea examenelor pe bază de „cadouri” ascunse in plic, lipsa materialului didactic (pentru care, intre noi fie spus, tot profesorul scoate banii din buzunar, in conditiile în care multi directori de scoli interzic accesul la xerox sau imprimanta, rezervate doar „personalului auxiliar”), acordarea salariilor si gradatiilor de merit după criteriul „sunt director, trebuie sa fiu promovat”, ignorarea problemelor de conduita ale elevilor si scoaterea din discutie a repetentiei cand e vorba de completarea „normei” si a efectivului de elevi, solidaritatea discutabila intre profesori, cozile la usa inspectoratului in vederea „milogirii” pentru un post, mentinerea in post a pensionarilor, deseori cu norma intreaga, in detrimentul absolventilor de facultati si asa mai departe.
Dar suntem romani si ne place sa ascundem gunoiul sub pres cand ne vin musafirii. Si atunci nu e de mirare ca elevii nu mai sunt interesati sa invete, ca societatea nu ne mai respecta, ca noi insine formam fara sa stim pe cine si in ce scop formam (altul decat a primi luna de luna salariul), ca dreptul nostru la un venit in limitele decentei este mereu contestat.
Alina Dora Toma
Popularitate: 5% [?]
